Totul a devenit mai frumos de la atingerea lui Tamási Áron. Acesta este gîndul cititorului care pătrunde în opera sa. Prin ochii scriitorului, realitatea e un basm, şi întunericul străluceşte la lumina zînelor. Dar basmele lui vorbesc de asprimea şi tristeţea lumii. Prin ochii lui, pînă şi copacii şi animalele  ilustrează proporţiile lumii. Deşi la Tamási totul devine "secuiesc", e o secuime în care se regăsesc miile de feţe ale umanităţii. A citi nuvelele lui Tamási, dar şi extraordinarele şi emoţionantele sale romane şi piese de teatru, înseamnă a porni în căutarea propriului tău suflet şi a te întîlni cu una din marile plăceri ascunse în el.

Tamási Áron era secui, o origine care i-a marcat stilul de viaţă şi cel artistic. Pămîntul natal – cu tradiţiile lui, cu munţii şi copacii, cu basmele şi baladele, cu glumele şi jocurile lui – i-a învăluit sufletul încă din copilărie, şi pentru totdeauna. Ca orice creator autentic, Tamási Áron a mutat in vizibil lucrurile mărunte, mai ales lumea marginală a oamenilor simpli şi obidiţi. Om profund religios, Tamási a fost ferit de orice dogmatism tocmai de spiritul său jucăuş, un spirit care poate fi regăsit în vorba şugubeţilor săi ţărani : ”Ajută-te pe tine ş-atunci te va ajuta şi Dumnezeu.”

 
Tamási Áron, laureat al Premiului Kossuth, s-a născut la 20 septembrie 1897, în Lupeni. În 1917 şi-a luat bacalaureatul într-o şcoală de ofiţeri.

În 1918, tînărul ofiţer a luat parte la bătălia de la Piave, unde a avut un comportament exemplar şi a fost distins cu o medalie de eroism. În noiembrie 1918, s-a înscris la Facultatea de Drept din Cluj, însă după puţin timp s-a transferat la Academia de Studii Comerciale. După obţinerea diplomei, a lucrat la diferite bănci, perioadă în care a început şi cariera sa de scriitor. În 1922, a cîştigat concursul de nuvele al ziarului “Keleti Újság” (Ziarul Oriental), cu povestirea "Szász Tamás, a pogány" (Szász Tamás, păgînul).

În 1923, pentru o viaţă mai bună sau, poate, doar din spirit de aventură, Tamási Áron pleacă  în Statele Unite, unde trăieşte la început din munci ocazionale, apoi devine funcţionar de bancă.

Şi-a potolit dorul de ţară scriind,  nuvelele trimise din America alcătuiesc volumul “Lélekindulás” (Pornirea sufletului), din 1925. Este cartea ce cucereşte, deopotrivă, cititorii şi criticii, prin farmecul cu care Tamási Áron evocă lumea baladelor secuieşti şi a glumelor populare. Scriitorul s-a  întors la Cluj în 1926, unde devine colaborator al revistei Ziarul şi se implică în activitatea cercurilor literare “Erdélyi Helikon” (Heliconul din Ardeal) şi “Korunk” (Epoca noastră).

În 1932 a apărut cel mai popular roman al lui Tamási Áron, Ábel în pădure, care a fost urmat de romanele Ábel în ţară şi Ábel în America, formînd astfel o trilogie. Romanul, calificat de Hegedűs Géza drept “capodoperă cu parfum de brad”, sfîrşeşte cu un gînd memorabil, care a devenit un aforism celebru : “Suntem pe lume ca să fim acasă undeva în ea.” Şi următoarele sale opere – de pildă „Jégtörő Mátyás” (Matei, spărgătorul de gheaţă), sau piesele Énekes madár (Pasărea cîntătoare), Tündöklő Jeromos (Jeromos cel sclipitor), Csalóka szivárvány (Curcubeul înşelător) – au o structură poetică specială, care vine din aceeaşi substanţă magică a basmelor populare.

După 1944, Tamási Áron trăieşte la Budapesta, între anii 1943-1949 a fost membru corespondent al Academiei Maghiare, iar între anii 1947-1949, membru al Adunării Naţionale. După 1949, scriitorul este relativ ignorat, aceasta fiind perioada în care el scrie scene şi piese de teatru de păpuşi. Numai după 1953 a putut reveni în atenţia editurilor cu alte două romane autobiografice, ”Bölcső és bagoly” (Leagăn şi bufniţă) şi ”Hazai tükör” (Oglinda de acasă). În 1954, a primit Premiul Kossuth şi a devenit membru în  Consiliul Naţional al Frontului Popular Patriotic, deja reorganizat. În timpul revoluţiei de la 1956, scriitorul şi-a exprimat credinţa în cauza acestei eroice mişcări de protest prin textul Rugăciune maghiară. Textul, difuzat şi la radio,  îndemna la  reorganizarea Alianţei Ţărăneşti şi a fost citit  chiar de Tamási Áron.

După înfrîngerea revoluţiei ungare, Tamási Áron a luat parte la adunarea din decembrie a Uniunii Scriitorilor, unde a prezentat Declaraţia Uniunii, ”Gond és hitvallás” (Grijă şi credinţă), un adevărat manifest de solidaritate cu idealul revoluţiei înfrînte. Un an mai tîrziu, din cauza presiunilor, a fost nevoit a se îndepărta de revoluţie, dar în 1959 a luat parte la reorganizarea Uniunii Scriitorilor, iar în 1963 a devenit membru în prezidenţia Consiliului de Pace. După 1965,  boala scriitorului s-a agravat şi a fost internat în spital, unde şi-a dictat memoriile soţiei sale. Aceste ultime însemnări au alcătuit volumul ”Vadrózsa ága” (Creanga măcesului). Tamási Áron a murit la 26 mai 1966, şi i s-a respectat dorinţa de a fi înmormîntat în localitatea natală, Lupeni din judeţul Harghita.