MOMENTE DIN ISTORIA TRUPEI

1948 este anul când în Sfântu Gheorghe ia fiinţă o instituţie teatrală profesionistă, cu denumirea de  "Állami Magyar Népszínház"/Teatrul Popular Maghiar de Stat. O denumire care a rezistat doar până în 1949, când instituţia se legitimează cu numele de Teatrul Maghiar de Stat. Următoarea schimbare în titulatură se produce în anul 1987, când autorităţile vremii hotărăsc înfiinţarea unui teatru românesc în Secuime. Cele două teatre sunt nevoite a împărţi aceeaşi micuţă clădire şi, oficial, sunt identificate drept secţii – română şi maghiară – ale unei instituţii care va purta numele de Teatrul din Sfântu Gheorghe.  În 1992, Teatrul Maghiar simte nevoia unor transformări radicale în modul său de organizare şi funcţionare, transformări pe care le începe cu revendicarea dreptului la propria identitate. Odată cu schimbarea numelui, în Teatrul Maghiar de Stat Tamási Áron, se produce şi separarea de teatrul românesc, care, la rândul său, va fi botezat cu numele poetului Andrei Mureşanu. Chiar dacă cele două teatre împart şi astăzi aceeaşi clădire, din 1992 ele funcţionează ca două instituţii artistice independente, după strategii culturale diferite şi cu echipe proprii. Din 1998, Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe este ultimul nume pe care instituţia noastră l-a primit şi cu acest nume dorim să intrăm în relaţie cu spectatorii de pretutindeni şi cu lumea teatrală românească, europeană şi de pe oricare alt continent.

A merge pe firul acestor continue schimbări de nume înseamnă, implicit, a reconstitui istoria unei jumătăţi de veac, cu toate frământările sale sociale, politice, culturale. O istorie pe care teatrul maghiar din Secuime a traversat-o la fel ca şi comunitatea pe care o reprezintă şi o slujeşte: mereu în căutarea unor soluţii de a-şi proteja şi afirma identitatea, mereu atent la ce se întâmplă în lumea culturală românească şi europeană, pentru a fi în pas cu provocările timpului nostru.

Istoria celor 60 de stagiuni ale lui Tamási Áron are dramatismul unei piese de teatru fără de sfârşit, cu scene de rătăcire, inerente oricărui început, cu întâlniri şi regăsiri memorabile, cu reuşite şi căderi, cu presiuni şi încercări eroice de rezistenţă – bref, cu necontenite căutări ale rosturilor noastre în lume. Departe de centrele culturale ardelene (Târgu Mureş, Cluj Napoca, Oradea), teatrul din sud-estul Transilvaniei a fost, în perioada sa de pionierat, Teatrul Ambulant al Ţinutului Secuiesc şi al zonelor limitrofe, mult timp fiind numit şi "teatrul popular călător".

Abia în 1958, trupei maghiare i s-a oferit în sfârşit un adăpost cultural, clădirea actuală, unde a găsit bucăţica sa de pământ pentru a prinde  rădăcini şi a deveni teatrul profesionist al micului oraş Sf. Gheorghe.

1968 este anul de răscruce din istoria Teatrului. Vechiul comitat Trei Scaune a fost restabilit şi, cu schimbări minore, s-a regăsit sub numele de Judeţul Covasna. Odată cu această schimbare administrativă, a renăscut şi viaţa culturală a micului oraş, care a devenit un spaţiu deschis spre  curajoase şi inedite forme de comunicare artistică – spaţiul preferat de întâlnire pentru mulţi poeţi, scriitori, actori, artişti plastici. Într-o astfel de ambianţă spirituală, Teatrul nu putea rămâne în urmă, ci a ieşit din izolare şi a fost puternic motivat în a-şi moderniza discursul artistic şi a intra fără complexe în dialogul cultural. Este perioada producţiilor prin care Teatrul Maghiar din Secuime şi-a consolidat identitatea culturală şi statutul de instituţie artistică competitivă. În timpul directoratelor lui Dukász Anna (1968–1973) şi Sylvester Lajos (1973–1985), Teatrul s-a remarcat printr-o politică repertorială bine gândită şi prin calitatea artistică a producţiilor sale. Teatrul maghiar, ca şi întreaga lume culturală din  România, a profitat de destinderea ideologică şi de relativa deschidere spre lumea liberă, de la sfârşitul anilor 60, începutul anilor 70. Teatrul se eliberează de povara piesele pe tema "luptei de clasă", deşi repertoriile continuă a fi supravegheate prin Direcţiunea Generală a Teatrelor, aceasta lasă drum liber multor piese de autori maghiari şi, pentru prima dată de la ridicarea Cortinei de Fier, chiar a unor dramaturgi din Occident. Producţiile de referinţă ale perioadei au fost : „Bánk Bán”, de Katona József (regia Völgyesi András);   „Am bombardat New Haven”, de Joseph Heller (regia Seprõdi Kiss Attila); „Doisprezece oameni furioşi”, de Reginald Rose (regia Völgyesi András) ş.a. Tot în această perioadă, piesele lui Tamási Áron se pot întoarce pe scenele pământului natal. Calea spre o nouă şi modernă interpretare a textelor lui Tamási a fost deschisă de spectacole regizate de Tompa Miklós – „Énekes madár”, „Hullámzó võlegény”, „Boldog nyárfalevél”, „Hegyi patak” ş.a. În anii 70, Teatrul reuşeşte să se elibereze de etichetele regional sau de mâna a doua şi, încetul cu încetul, se impune în lumea culturală maghiară şi românească drept o instituţie artistică autentică.

Începutul anilor 70 rămâne în istoria Teatrului nostru şi ca perioada paşilor peste graniţă, cu turnee în fosta Iugoslavie, apoi în Ungaria. Începe o colaborare de lungă durată cu Teatrul Petõfi din Veszprém. Parteneriatul dintre cele două instituţii a constat în organizarea de turnee, din doi în doi ani, o experinţă prin care Teatrul maghiar din Secuime şi-a format REFLEXUL curiozităţii de a privi dincolo de spaţiul cultural de fiecare zi şi de a se confrunta cu performanţele artistice ale altora.

Exerciţiul de întărire al acestui nobil REFLEX AL CURIOZITĂŢII – fără de care nici o artă, inclusiv şi mai ales teatrul, nu ar exista – a continuat cu lansarea Colocviului Naţional al Minorităţilor. Este vorba de o Întâlnire teatrală concepută a reuni periodic trupe şi companii maghiare, germane şi evreieşti, alături de prestigioase teatre româneşti care aveau în repertoriul lor piese din dramaturgia minorităţilor naţionale din ţara noastră. Primele două Colocvii au fost adevărate evenimente culturale, cu efecte multiple şi de durată, care s-au regăsit mai ales în provocarea unor dezbateri pe teme teatrale, dialoguri prin care teatrul maghiar din Transilvania s-a conectat la probleme de maximă actualitate ale teatrului european.

Rezonanţa naţională şi internaţională a Întâlnirilor teatrale organizate de Teatrul nostru a fost percepută de autorităţile comuniste ale vremii drept o abatere de la programul “oficial” de afirmare a identităţii şi, culmea!, drept o tendinţă de izolare, motiv pentru care ediţia 1982 a Colocviului a fost suspendată. 

Anii 80 sânt ani de declin, de restricţii, de sufocare pentru Teatru, aşa cum au fost pentru întreaga Românie. Criteriile artistice, de valoare şi competenţă, după care ar trebui să funcţioneze orice teatru, sunt înlocuite în mod brutal cu directivele şi normele partidului comunist. Din 1984, Teatrul nu mai beneficiază de subvenţii publice, devine o instituţie care se autofinanţează, motiv pentru care capătă prioritate obiectivele comerciale, în dauna celor artistice. Teatrul intră într-un proces de degradare materială şi spirituală, trupa este măcinată de insatisfacţii profesionale, instituţia ajunge în pragul destrămării.

Anii 90 eliberează Teatrul de constrângerile politice, dar instituţia mai rămâne destul timp prizoniera unor mentalităţi care nu se pot schimba peste noapte. Mai rămâne şi cu multe probleme moştenite, printre care marea problemă a spaţiului de joc şi de repetiţii, spaţiu insuficient chiar şi pentru un singur teatru, dar care mai trebuie împărţit şi cu Teatrul Andrei Mureşanu. La problemele materiale, tehnice şi de dotare se adaugă cele legate de refacerea/reconstruirea tuturor relaţiilor Teatrului – de la relaţiile cu spectatorii săi de toate vârstele, până la relaţiile cu instituţii şi oameni de cultură care pot deveni aliaţii noştri în efortul de a face un teatru maghiar de calitate şi competitiv.

Anul 1995 va rămâne în arhivele instituţiei ca anul când opt actori ai Teatrului Figura Studio din Gheorgheni, împreună cu directorul şi regizorul lor favorit, Bocsárdi László, au intrat în trupa de la Sfântu Gheorghe şi au început aventura transformării ei într-una dintre cele mai apreciate şi aplaudate companii teatrale din România. O aventură care a lăsat în urmă spectacole de mare succes: Kasimir şi Karoline, de Ödön von Horváth; Alceste, după Euripide; Găinuşa de apă, de Witkiewicz; Profetul Ilia, de Tadeusz Slobodzianek; Romeo şi Julieta, de William Shakespeare;   Suflet viteaz şi Pasărea cântătoare/Miracolul, de Tamási Áron – toate aceste spectacole în regia lui Bocsárdi László. Producţii de referinţă au fost şi cele după  piesele lui Molière, în regia lui Olgăi Barabás: Don Juan, Vicleniile lui Scapin; mai târziu, adaptările după Peer Gynt şi Partok, szirtek, hullámok (Ţărmuri, stânci şi valuri) au confirmat că Tamási Áron este patronul spiritual al unui Teatru care îşi merită numele.
 

ISTORIA CLĂDIRII
 
Dacă Sfântu Gheorghe se poate lăuda cu o trupă de teatru profesionist abia din anul 1948, sala de  spectacole a oraşului are o sută de ani. (...) Este adevărat, clădirea (sala, scena şi vestiarul),  inaugurată în 1899, a fost renovată, extinsă şi reamenajată în 1957, dar rămâne fapt istoric incontestabil că imobilul destinat teatrului a fost înfiinţat datorită înţelepciunii primarului Gödri Ferenc, un iubitor al artei teatrale. El a fost cel care, în 1894, a propus mai marilor oraşului ca sala de ceremonii a primăriei, inaugurată în 1856, să fie transformată într-o sală de teatru, dar fondurile necesare pentru finalizarea proiectului au fost strânse cu mare greutate, în anul 1896.  Efectuarea lucrărilor este dată în grija inginerului Bay István şi a arhitectului Kovács Sándor,  termenul de finalizare a fost însă amânat cu doi ani, iar deschiderea scenei permanente a avut loc la 14 ianuarie 1899. După inaugurarea centralei electrice (1908), curentul electric a fost instalat în sală şi pe scenă tot datorită lui Gödri Ferenc.
Arhivele păstrează mărturii documentare conform cărora începuturile teatrului în acest spaţiu cultural datează din prima parte a secolului XIX. Cert este că trupele din Cluj  "aprovizionau" cu spectacole oraşele Sfântu-Gheorghe şi Târgu-Secuiesc, precum şi localităţile limitrofe. (…)  Prima informaţie legată de oraşul Sfântu-Gheorghe este datată 1838 şi relatează cazul directorului Keszy şi al domnului Feleki Miklós, care au susţinut o reprezentaţie cu piesa  "Decapitarea lui Hunyadi László", în "sala şură" a moşierului Daczó. Documentele mai consemnează Târgu Secuiesc şi Vâlcele drept localităţile preferate ale trupelor ambulante, din anii 1840–41, iar revista Erdélyi Híradó, din 1844, conţine o notă despre performanţa teatrală, de la Sfântu Gheorghe, a lui Kilyéni Dávid. Articolul precizează şi locul reprezentaţiilor, "Sala Balurilor”, o clădire ridicată de familia Daczó între 1812–16, care a fost apoi dată în chirie unui hangiu. În prima jumătate a secolului XIX, până la 1851, în această clădire au fost prezentate producţiile venite din alte oraşe. Prima reprezentaţie a unor actori amatori din Sf. Gheorghe a avut loc la 12 februarie 1826,  în Sala Balurilor, titlul piesei a rămas necunoscut, singura informaţie despre spectacol precizează că "o comedia a fost prezentată", şi este oferită de Curierul Maghiar din Viena. După înfrângerea suferită în luptele de autoapărare a ţinutului Trei Scaune (1849–49), trupele austriece de ocupaţie au ţinut sub o deosebită supraveghere acest judeţ, fiind considerat cel mai rebel. Este mărit numărul soldaţilor ce staţionează în oraş, iar Sala Balurilor este transformată în cazarmă. Între anii 1851 (transformarea Sălii Balurilor) şi 1856 (inaugurarea sălii festive din noua prefectură), încă nu se ştie unde aveau loc spectacolele, poate că într-o sală mai mare a vreunui local, sau poate chiar în "Hanul roşu" care se afla în locul Colegiului Székely Mikó de azi. De-a lungul acestei jumătăţi de deceniu, au ţinut reprezentaţii trupele lui Dézsi Zsigmond şi Posonyi Alajos, dar piesele lor au rămas necunoscute.

În 1856 se construieşte noua primărie, cu o sală mare de bal, care a fost undeva în locul actualei săli de spectacole. În această sală, pe o scenă demontabilă, trupe ambulante au ţinut spectacole până în 1899, când spaţiul a fost transformat într-o adevărată sală de teatru. Asociaţia Amatorilor de Artă –  fondată de negustori, chiriaşi ai magazinelor din târg, pe la mijlocul deceniului şase al secolului XIX – cumpără sala de teatru pentru oraş şi o dă în chirie trupelor profesioniste şi celor de amatori. Din 1870, o mulţime de trupe vizitează oraşul şi susţin diferite spectacole în sala care va fi şi renovată între timp, spectatorii din Sfântu Gheorghe bucurându-se de o fertă teatrală destul de variată.
Harmath Domokos, preşedintele Asociaţiei Amatorilor de Artă (între timp desfiinţată şi apoi reorganizată), cere o sală permanentă de teatru pentru oraş. Acesta publică încă din 1884 articolul-manifest "Ce mai lipseşte celor din Háromszék", dar vor mai trece doi ani până când şi Gödri Ferenc, tânărul primar al oraşului, va îmbrăţişa ideea pasionaţilor de teatru. La 14 ianuarie 1899, inginerul Bay István şi arhitectul Kovács Sándor predau prima scenă permanentă a oraşului Sfântu Gheorghe.
La doi ani după inaugurare, oraşul devine o diviziune numită Sector V., pe lângă oraşele Dej, Tîrgu Mureş, Sibiu, Braşov, Alba Iulia, Odorheiu Secuiesc şi Târgu Secuiesc – o schimbare care a afectat şi libertatea trupelor teatrale de a se mişca în zonă, ele putând juca într-un oraş numai dacă treceau un test obligatoriu sau dacă erau invitate. Astfel, între anii 19011913, trupele lui Micsey F. György, Polgár Béla, Szalkay Lajos, Fehér Károly, Tompa Kálmán şi Szabados László au susţinut spectacole în Teatrul din Sfântu Gheorghe, care între anii 1912 şi 1949 a funcţionat şi ca sala de cinematograf a oraşului.
În anul 1948 se deschide primul teatru profesionist şi permanent al oraşului Sfântu Gheorghe, sub numele de Teatrul Popular Maghiar de Stat. La început, Teatrul va funcţiona în sala de conferinţe din strada Kossuth, ca după un an, când sala se va transforma în cinematograf, să fie mutat la locul potrivit: în clădirea renovată şi dotată cu prima scenă de teatru a oraşului.

* Aceste momente din istoria Teatrului au fost reconstituite pe baza lucrării lui Sombori Sándor,  „Prima scenă permanentă de teatru din Secuime”, publicată în ziarul „Háromszék” din 27 martie 1997.


TAMÁSI ÁRON

Tamási Áron, laureat al Premiului Kossuth, s-a născut la 20 septembrie 1897, în Lupeni. În 1917 şi-a luat bacalaureatul într-o şcoală de ofiţeri.
În 1918, tânărul ofiţer a luat parte la bătălia de la Piave, unde a avut un comportament exemplar şi a fost distins cu o medalie de eroism. În noiembrie 1918, s-a înscris la Facultatea de Drept din Cluj, însă după puţin timp s-a transferat la Academia de Studii Comerciale. După obţinerea diplomei, a lucrat la diferite bănci, perioadă în care a început şi cariera sa de scriitor. În 1922, a câştigat concursul de nuvele al ziarului “Keleti Újság” (Ziarul Oriental), cu povestirea "Szász Tamás, a pogány" (Szász Tamás, păgânul).
În 1923, pentru o viaţă mai bună sau, poate, doar din spirit de aventură, Tamási Áron pleacă  în Statele Unite, unde trăieşte la început din munci ocazionale, apoi devine funcţionar de bancă.
Şi-a potolit dorul de ţară scriind,  nuvelele trimise din America alcătuiesc volumul “Lélekindulás” (Pornirea sufletului), din 1925. Este cartea ce cucereşte, deopotrivă, cititorii şi criticii, prin farmecul cu care Tamási Áron evocă lumea baladelor secuieşti şi a glumelor populare. Scriitorul s-a  întors la Cluj în 1926, unde devine colaborator al revistei Ziarul şi se implică în activitatea cercurilor literare “Erdélyi Helikon” (Heliconul din Ardeal) şi “Korunk” (Epoca noastră).

În 1932 a apărut cel mai popular roman al lui Tamási Áron, Ábel în pădure, care a fost urmat de romanele Ábel în ţară şi Ábel în America, formând astfel o trilogie. Romanul, calificat de Hegedűs Géza drept “capodoperă cu parfum de brad”, sfârşeşte cu un gând memorabil, care a devenit un aforism celebru : “Suntem pe lume ca să fim acasă undeva în ea.” Şi următoarele sale opere – de pildă „Jégtörő Mátyás” (Matei, spărgătorul de gheaţă), sau piesele Énekes madár (Pasărea cântătoare), Tündöklő Jeromos (Jeromos cel sclipitor), Csalóka szivárvány (Curcubeul înşelător) – au o structură poetică specială, care vine din aceeaşi substanţă magică a basmelor populare.
După 1944, Tamási Áron trăieşte la Budapesta, între anii 1943–1949 a fost membru corespondent al Academiei Maghiare, iar între anii 1947–1949, membru al Adunării Naţionale. După 1949, scriitorul este relativ ignorat, aceasta fiind perioada în care el scrie scene şi piese de teatru de păpuşi. Numai după 1953 a putut reveni în atenţia editurilor cu alte două romane autobiografice, ”Bölcső és bagoly” (Leagăn şi bufniţă) şi ”Hazai tükör” (Oglinda de acasă). În 1954, a primit Premiul Kossuth şi a devenit membru în  Consiliul Naţional al Frontului Popular Patriotic, deja reorganizat. În timpul revoluţiei de la 1956, scriitorul şi-a exprimat credinţa în cauza acestei eroice mişcări de protest prin textul Rugăciune maghiară. Textul, difuzat şi la radio,  îndemna la  reorganizarea Alianţei Ţărăneşti şi a fost citit  chiar de Tamási Áron.
După înfrângerea revoluţiei ungare, Tamási Áron a luat parte la adunarea din decembrie a Uniunii Scriitorilor, unde a prezentat Declaraţia Uniunii, ”Gond és hitvallás” (Grijă şi credinţă), un adevărat manifest de solidaritate cu idealul revoluţiei înfrânte. Un an mai târziu, din cauza presiunilor, a fost nevoit a se îndepărta de revoluţie, dar în 1959 a luat parte la reorganizarea Uniunii Scriitorilor, iar în 1963 a devenit membru în prezidenţia Consiliului de Pace. După 1965,  boala scriitorului s-a agravat şi a fost internat în spital, unde şi-a dictat memoriile soţiei sale. Aceste ultime însemnări au alcătuit volumul ”Vadrózsa ága” (Creanga măcesului). Tamási Áron a murit la 26 mai 1966, şi i s-a respectat dorinţa de a fi înmormântat în localitatea natală, Lupeni.
Totul a devenit mai frumos de la atingerea lui Tamási Áron. Acesta este gândul cititorului care pătrunde în opera sa. Prin ochii scriitorului, realitatea e un basm, şi întunericul străluceşte la lumina zânelor. Dar basmele lui vorbesc de asprimea şi tristeţea lumii. Prin ochii lui, până şi copacii şi animalele  ilustrează proporţiile lumii. Deşi la Tamási totul devine "secuiesc", e o secuime în care se regăsesc miile de feţe ale umanităţii. A citi nuvelele lui Tamási, dar şi extraordinarele şi emoţionantele sale romane şi piese de teatru, înseamnă a porni în căutarea propriului tău suflet şi a te întâlni cu una din marile plăceri ascunse în el.
Tamási Áron era secui, o origine care i-a marcat stilul de viaţă şi cel artistic. Pământul natal – cu tradiţiile lui, cu munţii şi copacii, cu basmele şi baladele, cu glumele şi jocurile lui – i-a învăluit sufletul încă din copilărie, şi pentru totdeauna. Ca orice creator autentic, Tamási Áron a mutat in vizibil lucrurile mărunte, mai ales lumea marginală a oamenilor simpli şi obidiţi. Om profund religios, Tamási a fost ferit de orice dogmatism tocmai de spiritul său jucăuş, un spirit care poate fi regăsit în vorba şugubeţilor săi ţărani : ”Ajută-te pe tine ş-atunci te va ajuta şi Dumnezeu.”